Se face kinetoterapie cu forța?

Copilul plânge și se zbate, dar ce să faci dacă are piciorul strâmb? Mama îl ține și terapeutul își face treaba. Trebuie să îi facem terapie, nu?

În plus, ședința e costisitoare și medicii spun că dacă evoluția nu e favorabilă recurgem la orteze sau chiar la operație.

Sub presiunea obținerii unor rezultate rapide, punem desene pe telefon ca să mai furăm câte un exercițiu când copilul nu e atent, recompensăm cu dulciuri, sau poate chiar amenințăm că nu va primi jucăria preferată dacă nu își face exercițiile…

Fie că vorbim de o deviație a picioarelor, de o afecțiune care necesită stimulare orofacială sau de orice alt diagnostic mai mult sau mai puțin complex, practicile descrise mai sus le cunoaște aproape orice părinte care a intrat într-o sală de kinetoterapie.

După o oră întreagă de alergat (la propriu sau la figurat) prin sală suntem toți trei epuizați (copil, părinte și terapeut), dar ne bucurăm că am reușit să “lucrăm totuși ceva”. Din păcate însă ședința următoare începe un nou calvar, recompensele nu mai sunt suficiente, amenințările nici atât.

Ce ne facem???

O luăm de la capăt

Dacă nu suntem norocoși să fi reușit din prima așa numita alianță terapeutică, reîncercăm cu mai multă blândețe. Ne alocăm timp să ne împrietenim, punând la început obiectivele motorii în plan secund.

Dacă ești terapeut, ar fi bine să îi explici aparținătorului că această cale este mai lungă și mai costisitoare (financiar și psihologic/emoțional), dar este singura opțiune care va aduce rezultatele terapeutice dorite și fără traume.

Mulți copii care au trecut prin stimulări cu forța ajung să urască exercițiul fizic, mișcarea, masa de terapie sau chiar cadrele medicale.

Câteva sfaturi concrete pentru alianța terapeutică:

Explicăm copilului tot ce i se va întâmpla (indiferent de vârsta cronologică sau cognitivă, procesul de explicație este obligatoriu, adaptăm doar limbajul; folosim expresii de genul: acum o să pun mâna aici, tu îndoi genunchiul așa, etc)
Cunoaștem copilul: îl urmărim cum se joacă, ce mimică are, îl întrebăm cum se simte, ce îi place…
Rugăm părintele să ne povestească dacă are activități preferate sau frici de care este bine să ținem cont, și pe cât posibil să ne ofere suficient spațiu pentru a ne conecta noi cu copilul;
Folosim jucării, muzică, obiecte senzoriale (multă creativitate și răbdare)
Începem întotdeauna cu activități plăcute, de scurtă durată, în care urmărim de exemplu apropierea de copil, desensibilizarea unei zone, împrietenirea cu un obiect sau o suprafață, etc;
Dăm mici teme pentru acasă (atingeri ușoare într-o zonă în care acceptă cu dificultate să fie atins, joaca în poziții pe care le vom folosi ulterior în terapie, etc)
Dacă este deja într-un proces terapeutic, cu un logoped sau psiholog, de exemplu, sau chiar un alt kinetoterapeut, putem întreba cum abordează ei copilul (recomand oricum comunicarea cu celelalte cadre medicale care îl urmăresc, pentru stabilirea unor planuri terapeutice complexe).