Îmi aduc aminte și acum momentul în care mi-a fost pusă această întrebare: “Ce înseamnă paralizie cerebrală?”
Aveam doar câțiva ani de experiență. M-am blocat. În mintea mea se derulau rapid mai multe variante. Să îi dau definiția academică? Să îi dau speranță pentru că are mai multe grade de afectare? Sau să îi spun cea mai dureroasă parte… că este un diagnostic de viață?
Nu mai știu exact ce cuvinte am ales, dar știu că mă tot întrebam de ce mamica a decis să mă întrebe pe mine. De ce nu pe cel care a pus diagnosticul?
Târziu am înțeles că terapeutul are șansa de a crea o legătură mult mai strânsă cu copilul și familia lui. Noi suntem acolo mereu. Noi îi vedem când sunt obosiți. Cum reacționează când doare, care sunt momentele de bucurie, de unde au plecat și ce pot acum. Într-o astfel de relație e mai ușor să găsești curajul de a pune întrebările grele.
Noi nu suntem doar executanți, așa cum suntem numiți uneori.
Noi suntem sprijin al familiei.
Noi suntem prietenul copilului.
Noi investim o parte din noi în fiecare pacient.
Doar că dacă tot rupi din tine câte puțin, la sfârșit nu mai rămâne mare lucru.
Așa că nu trebuie să uităm să avem grijă și de sufletul nostru. Nimeni nu ne-a spus asta! Generațiile noastre nu au fost învățate să pună preț pe sănătatea mintală și nici facultatea nu ne pregătește pentru astfel de momente. Așa că mesajul meu este acesta:
Dragi colegi sau viitori terapeuți, căutați resurse emoționale pentru a putea să aveți o carieră lungă.
Dragi profesori, pregătiți studenții și pentru investiția sufletească.
Drag sistem medical, haide să normalizăm munca în echipa.
Fotografie realizată de Alexander Grey pe Unsplash
Sprijinul psihologic în recuperarea motorie
De ce plâng copiii la terapie?
